Să descoperim cine erau Nephilimii

Estimated read time 18 min read

Nephilim, Annunaki, Vigilanti, Jedi; patru nume diferite, pentru a indica aceeași rasă căreia i se atribuie originea noastră și despre care vorbește chiar și Biblia. În biblie, numele lor este fiii lui Dumnezeu, iar din relațiile lor cu femeile omenești s-ar fi generat o nouă rasă, cea a uriașilor.

Dar mergând în ordine, să încercăm să înțelegem puțin mai mult despre cine au fost cu adevărat acești Nephilimi, cum ne-au transmis textele antice civilizația lor și ce rol au jucat în dezvoltarea civilizației noastre.

În Biblie (Gen 6:1-4) se citește: „Nefilimii au fost o familie de oameni: Când oamenii au început să se înmulțească pe fața pământului și li se nășteau fiice, s-a întâmplat că fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor erau plăcute și au luat de soții dintre toate cele care le plăceau cel mai mult. Atunci Domnul a spus:

Duhul Meu nu va dura veșnic în om, căci el nu este decât carne, și zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani. Au existat uriași pe pământ în acele zile, dar și după aceea, când fiii lui Dumnezeu s-au apropiat de fiii omului și aceștia le-au născut fii. Aceștia sunt eroii celebri ai antichității.

Nu voi ascunde faptul că, atunci când am citit pentru prima dată acest pasaj, nu puține întrebări mi-au trecut prin minte: cine erau fiii lui Dumnezeu? Cine i-a creat pe uriași? Cine au fost eroii celebri ai antichității? Ce înseamnă că zilele oamenilor vor fi de 120 de ani?

Să începem prin a răspunde la ultima întrebare; este legitim să știm că înainte de această „sentință divină”, oamenii erau foarte longevivi, de fapt, în Gen 5:5 putem citi că Adam a trăit bine 930 de ani înainte de a muri! Prin urmare, Dumnezeu, pentru a-i pedepsi pe oameni, decide să coboare plafonul de vârstă al omului. Toată lumea știe că este cu adevărat improbabil ca un om să fi trăit atât de mult și, poate, coborârea vârstei impuse de Dumnezeu ar putea fi o corecție a „scriitorilor” Bibliei, care ar fi vindecat astfel incompatibilitatea din viața reală. Să păstrăm deocamdată această ipoteză.

Copiii lui Dumnezeu, sau Nephilim, sunt, potrivit tradiției biblice, îngeri care au căzut pe pământ și nu mai erau puri.

Ajunși pe pământ, ei s-ar fi unit cu oamenii și ar fi dat astfel naștere unei noi rase: rasa șerpilor. Au fost giganții și eroii copiii îngerilor căzuți? Da, este suficient să ne gândim la mitologia clasică: fiul unui zeu și al unui om este, în general, o ființă extraordinară, înzestrată cu o forță supraomenească (Heracle) sau nemuritoare (Ahile) sau cu cunoștințe superioare omului (Prometeu era un Titan); erau, pe scurt, uriași, adică mai mari decât oamenii, unde termenul de uriaș nu desemnează oameni de dimensiuni disproporționate, ci oameni cu calități superioare celor ale oamenilor.

După cum toată lumea știe, Ahile, Heracle și Prometeu nu numai că aveau calități extraordinare care îi făceau giganți printre oameni, dar erau considerați și eroi. În fond, ce titlu ar trebui să primească cel care, împotriva voinței zeilor, îl învață pe om puterea focului, dacă nu cel de erou?

Așadar, iată cine erau uriașii și eroii menționați în acel pasaj din Geneză: „hibrizi” născuți din unirea dintre oameni și Nephilim, rasa șarpelui.

Cineva ar putea obiecta: „dar din pasaj reiese clar că uriașii trăiau deja pe pământ înainte de venirea fiilor lui Dumnezeu”.
La o astfel de obiecție nu aș putea răspunde decât că este adevărat, uriașii trăiau pe pământ înainte de venirea fiilor lui Dumnezeu. Adevărul este că nu a fost singura dată când fiii lui Dumnezeu s-au unit cu „fiii oamenilor”. Încă de la creația sa, omul a trebuit să aibă de-a face cu Nephilimii. Această rasă nu a apărut prin surprindere în viața civilizației noastre, ci a părut întotdeauna să ne însoțească. Dar, înainte de a aprofunda acest subiect, să încercăm să facem o descriere ipotetică a acestor Nephilim.

Literatura evreiască antică atribuie trăsături somatice specifice Vigilanților (Nephilim, Jedi, Annunaki, toate sinonime pentru aceeași civilizație): ei sunt descriși ca fiind ființe foarte înalte, cu pielea albă, cu părul alb lânos, tenul roșiatic, ochii pătrunzători și fețele asemănătoare unor șerpi; textele mesopotamiene și alte povestiri din Orientul Mijlociu par să confirme și ele această descriere, îmbogățind-o cu alte detalii, cum ar fi „rase de uriași” și confirmând că zeitățile, strămoșii civilizației, erau și ele de statură „gigantică”.
Din descrierea pe care ne-o fac popoarele antice despre acești oameni ciudați, putem ghici că nu erau ființe inumane.

Descrierea pare să corespundă cu cea a unui occidental, care, în medie, este mai înalt decât un asiatic sau un oriental din Orientul Mijlociu (gândindu-ne la mileniul al XI-lea î.Hr.).

Este vorba, așadar, de o civilizație diferită de cele care au locuit în semiluna fertilă, civilizație din care nu ne-a rămas nicio urmă, cu excepția miturilor și legendelor care vorbesc despre acești Nephilim.

Caracteristicile fizice au fost apoi accentuate pentru a evidenția importanța acestor bărbați. De fapt, în culturile primitive, regii și bărbații care dețineau poziții înalte (aristocrați etc.) erau reprezentați cu dimensiuni disproporționate în comparație cu alți bărbați (de rând), aproape ca pentru a evidenția un fel de divinație. Atât de mult încât, de exemplu, singurul document pe care îl deținem până în prezent despre miticul rege Scorpion, este un cap de maceta în care suveranul (al cărui nume este scris printr-o pictogramă reprezentând un scorpion) este reprodus în dimensiuni eroice, tocmai pentru a atesta importanța sa (unificarea celor două Egipteni îi este atribuită).

Cartea lui Enoh relatează că îngerii căzuți i-au dezvăluit omului secretele interzise ale cerului. Azazel „i-a învățat pe oameni să facă săbii, cuțite, scuturi și armuri și a făcut cunoscută omului arta de a lucra cu metalele”.

Alți Vigilanți sunt acuzați că i-au instruit pe muritori în domenii științifice, cum ar fi astronomia și geografia, arta înfrumusețării trupului, ba chiar l-au învățat pe om cum să „avorteze”. Penemu, în sfârșit, l-a instruit pe om în utilizarea „cernelii și a hârtiei”. Așadar, mai degrabă decât o rasă venită din cer, Annunaki (așa cum erau cunoscuți printre sumerieni) par a fi o civilizație evoluată (în sprijinul tezei noastre), care își exporta cunoștințele către popoare mai puțin evoluate, civilizându-le și creând astfel o relație de subordonare între ele.

Prometeu este un exemplu al acestei relații, care a existat între cele două civilizații diferite: mișcat de compasiune pentru condiția primitivă a popoarelor din semilună, el a decis să preia anumite cunoștințe (reprezentate de foc, care a fost fără îndoială o mare descoperire a omului) de la anumite popoare, pe care civilizația sa (cea a Nefilimilor) le cunoștea și pe care nu dorea ca celelalte civilizații să le cunoască.

Prin urmare, a fost pedepsit de poporul său; după cum știe toată lumea, de fapt, sentința sa a fost să sufere în fiecare zi atacul unui vultur care îi devora ficatul pe tot parcursul zilei, ficat care în timpul nopții creștea la loc, gata să fie devorat a doua zi. Dar Jedi nu-și pedepseau doar semenii, chiar și oamenii își sufereau pedepsele.

Unii cercetători, precum Zecharia Sitchin, cred în schimb că natura Annunaki nu este terestră. De fapt, Sitchin crede că Annunaki sunt extratereștrii de pe o a zecea planetă, care se află periodic între Marte și Jupiter: Nibiru. Această planetă, potrivit textelor sumeriene studiate de Sitchin, s-ar întoarce între planeta roșie și soarele dispărut la fiecare 3600 de ani.

În ultimă instanță, putem defini Nephilim, acea civilizație care a civilizat popoarele africane și din Semiluna Fertilă (nu numai aceste popoare, Annunaki au civilizat civilizațiile precolumbiene și popoarele asiatice), învățându-le arta cunoașterii. După părerea mea, Osiris a fost și el un Nephilim, la fel ca și Isis, Thot și Set. Așadar, Annunaki au fost colonizatorii pe care Atlantida i-a trimis în lume pentru a civiliza acea parte a umanității care se afla în zorii civilizației.

Iată, mai jos, o parte din Documentul de la Damasc (CD II,14-III,1) în care este abordată tema căderii îngerilor, a copiilor lor (uriașii) și a oamenilor:

„Și acum, copii, ascultați-mă și vă voi descoperi ochii, ca să vedeți și să înțelegeți lucrările lui Dumnezeu, să alegeți ceea ce-i este plăcut și să respingeți ceea ce urăște, să umblați perfect în toate căile Lui, fără să vă abateți după dorințele instinctului vinovat (yeser ‘ashmah) și ale ochilor pofticioși (be’ene zenut) [cf. Ezechiel 6,9]. Căci mulți, din cauza lor s-au rătăcit și au șovăit, din cauza lor, eroi viteji, din cele mai vechi timpuri până acum; după ce au umblat în încăpățânarea inimii lor, au căzut veghetorii cerului; au fost luați, din cauza lor, pentru că nu au respectat poruncile lui Dumnezeu, și (din cauza lor) au căzut copiii lor, a căror înălțime era egală cu cea a cedrilor și ale căror trupuri erau ca munții; toată făptura care era pe pământ a existat, după ce s-au comportat după voia lor și nu au respectat poruncile factorului lor, până când mânia lui a ars împotriva lor. Din cauza lor, fiii lui Noe și familiile lor s-au rătăcit; din cauza lor au fost stârpiți. Dar, din cauza lor, fiii lui Iacov s-au rătăcit și au fost pedepsiți conform greșelii lor”.

Pentru autorul acestui text, îngerii au căzut (naphal) și au păcătuit, pentru că nu au respectat poruncile (ordinele) lui Dumnezeu, și din același motiv au căzut (naphal) și copiii lor (adică uriașii, nephilimii din Gen. 6; deși nu-i menționează în mod expres cu acest nume, el oferă în mod evident o etimologie).
Termenul nephilim, la care se face aici o aluzie clară, este în schimb menționat explicit în apocrifa Genezei II,1:

„Iată, m-am gândit atunci în inima mea că concepția vine din veghetori și din sămânța sfinților și că acest copil va semăna poate cu uriașii (nephilim)”.

Lamec este tulburat de suspiciunea că Noe s-a născut dintr-o aventură a soției sale Bit-Enosh cu vigilanții, îngeri cărora le este dedicată o carte din Pentateuhul „Enohic”.
Având în vedere caracterul lacunar al textului, nu se poate decide cu certitudine dacă „nephilim” trebuie considerat ca fiind numele uriașilor sau pur și simplu un participiu pasiv al lui nafal și, prin urmare, trebuie tradus „cei căzuți”, adică îngerii căzuți.

În unele texte paralele, vinovăția justițiarilor constă în faptul că au dezvăluit oamenilor secrete cosmice.
Apocrifa Genezei, menționată mai sus, ne readuce și ea la tema uniunii cu femeile: Interpretarea se referă la Azazel și la îngerii care… au intrat în fiicele oamenilor și au născut eroi (ghibborim).

Dar această dezordine nu este altceva decât o contaminare: îngerii care au încălcat ordinea lui Dumnezeu, au încălcat și ordinea naturii, s-au contaminat pe ei înșiși și au contaminat întreaga natură; au risipit-o; din această cauză fie a apărut răul, fie cel puțin s-a răspândit răul.

Dar, după cum se poate vedea în Documentul de la Damasc, există o anumită rezervă în legătură cu o cădere a ființei umane. Căderea îngerilor pare a fi de un interes relativ și pare a fi la același nivel cu căderea oamenilor.

În această bătălie, Dumnezeu însuși intervine direct: „Dar Dumnezeul lui Israel și îngerul adevărului său vin în ajutorul tuturor copiilor luminii”, ca și în bătălia escatologică, când: „Mâna cea mare a lui Dumnezeu se va ridica împotriva lui Belial și împotriva întregii armate a stăpânirii sale cu o înfrângere veșnică (Regula războiului XVIII, 1)”, dar și pentru a elibera pe fiecare individ de contaminarea sa radicală, este necesară intervenția purificatoare a lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt:

„Cu adevărul Său, Dumnezeu va cerne atunci toate faptele omului și va curăța anumiți fii ai omului, îndepărtând din măruntaiele trupului lor orice duh de nedreptate și, curățindu-i în Duhul Sfânt de orice faptă nelegiuită, va stropi peste ei duhul adevărului”.

Ce poate fi căderea îngerilor?
Este pur și simplu fuga coloniștilor din Atlantida, care s-au desprins din inima imperiului atlantic, pentru a forma noi civilizații, pentru a smulge triburile indigene (cum ar fi, de exemplu, cele mesopotamiene, precolumbiene etc.) din condiția lor barbară și neevoluată.

Chiar mai sus, i-am numit pe Annunaki colonizatorii pe care Atlantida i-a trimis în lume pentru a civiliza acea parte a umanității care se afla în zorii civilizației; dar această afirmație este parțial adevărată.

Permiteți-mi să mă explic mai bine: la început, inima imperiului i-a trimis pe acești colonizatori în cele patru colțuri ale globului nostru cu scopul expres de a civiliza și subjuga populațiile indigene (subliniez că, potrivit lui Sitchin, justițiarii au fost și sunt extratereștrii care au creat omul cu unicul scop de a-l subjuga și exploata, aceasta este o dovadă clară, după părerea mea, că atlanții nu s-au împins în teritoriile barbare animați doar de un spirit de milă față de triburile indigene); dar atunci când aceste colonii s-au dezvoltat, ele s-au revoltat împotriva controlului imperiului, astfel încât au ajuns la indignarea lui Dumnezeu (imperiul) care nu i-a recunoscut pe copiii lor (coloniile) ca fiind ai săi și a decis să le distrugă (dovada acestei afirmații a mea sunt cele 12 munci ale lui Heracle, așa cum afirmă Axel Famiglini în articolul său „civilizațiile antediluviene”, sau, mai mult, mitul popular care are Atena ca adversar al armatelor atlante care voiau să o cucerească).

În lipsa unui acord scris, puteți prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați vizibil linkul articolului.

Pentru mai multe articole interesante rămâi cu noi pe WorldNews24.net / TelegramGoogle News

Citește și....

De același autor