Experimentul pe șoareci: Creierul nostru este centrul de decizie pentru toate funcțiile corpului. Acesta menține comunicarea cu restul corpului în principal prin intermediul impulsurilor nervoase.
Dar, pe măsură ce îmbătrânim, infrastructura care transportă aceste semnale de comunicare și mediul înconjurător se degradează, provocând din ce în ce mai multe „defecțiuni” – asta face parte din îmbătrânire.
În acest proces, organele și țesuturile noastre încep să nu mai aibă semnalele necesare pentru a menține viața.
Anterior, oamenii de știință au asociat substanțele chimice speciale de semnalizare care asigură comunicarea între creierul nostru și țesuturile adipoase cu îmbătrânirea la șoareci. Acum au decis să le studieze mai îndeaproape.
Cercetătorii au permis unui grup de rozătoare să îmbătrânească „în mod natural” cu o singură particularitate: au reglat neuronii care se află la începutul căii de legătură dintre creier și țesutul adipos, astfel încât aceștia să rămână activi.
Aceste celule, DMHPpp1r17, sunt ascunse în hipotalamusul creierului nostru, un canal de comunicare important între sistemul nostru nervos și sistemul hormonal al organismului.
Odată cu vârsta, cercetătorii au descoperit că proteina Ppp1r17 tinde să părăsească nucleul neuronilor, iar când acest lucru se întâmplă, neuronii din hipotalamus trimit semnale mai slabe.
Cu o utilizare mai redusă, cablajul sistemului nervos din tot țesutul adipos alb se retrage treptat, iar ceea ce a fost cândva o rețea densă de nervi de interconectare devine rarefiat.
În mod incredibil, noul studiu a constatat că șoarecii cu neuroni activați au trăit cu 60 până la 70 de zile mai mult decât șoarecii de control normali, care au murit în limita duratei de viață tipice de aproximativ 1.000 de zile pentru șoarecii de laborator.
De asemenea, șoarecii cu neuroni activați aveau o blană mai groasă și mai strălucitoare și erau mai activi pe măsură ce îmbătrâneau, ceea ce sugerează că au rămas, de asemenea, mai sănătoși mai mult timp.
„Atunci când neuronii DMHPpp1r17 sunt activați, aceștia pot activa răspunsul organismului nostru de luptă sau de fugă, sistemul nostru nervos simpatic, folosind molecula Ppp1r17. Aceasta apelează la rezervele de țesut adipos alb din corpul nostru, care eliberează o proteină numită eNAMPT, care, la rândul său, reglează neuronii hipotalamici, completând circuitul”, scriu cercetătorii.
Ppp1r17 este, de asemenea, bine conservată la o varietate de specii de vertebrate, inclusiv la oameni, cimpanzei, maimuțe, șobolani, șoareci, bovine, iepuri, găini și zebre. Acest lucru sugerează că Ppp1r17 are unele funcții importante de-a lungul evoluției.
Cu mai puțină activitate, nervii care traversează țesuturile noastre grase încep să se degradeze, ceea ce înseamnă că se produce și mai puțină enzimă eNAMPT, astfel încât și mai puțini neuroni hipotalamici sunt activați, creând un sistem de deteriorare care se autopropaga.
Multe detalii rămân de stabilit, inclusiv dacă enzima eNAMPT acționează direct asupra neuronilor hipotalamici sau dacă există și alte etape intermediare.
Oamenii de știință încearcă, de asemenea, să afle dacă această buclă de feedback afectează comunicarea între alte tipuri de țesuturi din corpul nostru, cum ar fi mușchii scheletici.
Pentru mai multe articole interesante rămâi cu noi pe WorldNews24.net / Telegram / Google News. Și nu uitați, vă așteptăm și pagina noastră de Facebook !