Ipoteza grădinii zoologice speculează asupra comportamentului și existenței presupuse a unor forme de viață extraterestră avansate din punct de vedere tehnic și asupra motivelor pentru care acestea se abțin de la contactarea Pământului.
Este una dintre numeroasele explicații teoretice pentru paradoxul Fermi. Ipoteza este că viața extraterestră evită în mod intenționat comunicarea cu Pământul, iar una dintre principalele interpretări este că face acest lucru pentru a permite evoluția naturală și dezvoltarea socioculturală, evitând contaminarea interplanetară, la fel ca oamenii care observă animalele la grădina zoologică.
Ipoteza încearcă să explice absența aparentă a vieții extraterestre, în ciuda plauzibilității general acceptate și, prin urmare, a așteptării rezonabile a existenței acesteia.
Extratereștrii ar putea, de exemplu, să aleagă să permită contactul odată ce specia umană a depășit anumite standarde tehnologice, politice sau etice. Ei ar putea refuza contactul până când oamenii îi forțează să intre în contact cu ei, eventual prin trimiterea unei nave spațiale pe planetele pe care le locuiesc.
Alternativ, o reticență în inițierea contactului ar putea reflecta o dorință sensibilă de a minimiza riscurile. O societate extraterestră cu tehnologii avansate de teledetecție ar putea ajunge la concluzia că un contact direct cu vecinii conferă riscuri suplimentare pentru sine fără un beneficiu suplimentar.
Ipoteze
Ipoteza zoo presupune, în primul rând, că ori de câte ori condițiile sunt astfel încât viața poate exista și evolua, aceasta va exista și, în al doilea rând, că există multe locuri în care viața poate exista (adică că există un număr mare de culturi extraterestre).
De asemenea, se presupune că acești extratereștri au un mare respect pentru evoluția și dezvoltarea independentă, naturală.
În special, presupunând că inteligența este un proces fizic care acționează pentru a maximiza diversitatea viitorurilor accesibile ale unui sistem, o motivație fundamentală pentru ipoteza zoo ar fi că un contact prematur ar reduce „neinteligent” diversitatea generală a căilor pe care universul însuși le-ar putea urma.
Aceste idei sunt poate cel mai plauzibile dacă există o politică culturală sau juridică relativ universală în rândul unei pluralități de civilizații extraterestre care să necesite izolarea în raport cu civilizațiile aflate în stadii de dezvoltare asemănătoare cu cea a Pământului.
Într-un univers fără o putere hegemonică, civilizații unice aleatorii cu principii independente ar intra în contact. Acest lucru face ca un Univers aglomerat cu reguli clar definite să pară mai plauzibil.
Cu toate acestea, dacă există o pluralitate de culturi extraterestre, această teorie s-ar putea prăbuși sub conceptul de uniformitate a motivelor, deoarece ar fi nevoie ca o singură civilizație extraterestră să decidă să acționeze contrar imperativului în raza noastră de detecție pentru ca acesta să fie anulat, iar probabilitatea unei astfel de încălcări crește odată cu numărul de civilizații.
Totuși, această idee devine mai plauzibilă dacă toate civilizațiile tind să evolueze standarde și valori culturale similare în ceea ce privește contactul, la fel cum evoluția convergentă pe Pământ a făcut ca ochii să evolueze independent în numeroase ocazii, sau dacă toate civilizațiile urmează exemplul unei civilizații deosebit de distinse, cum ar fi prima civilizație dintre ele.
Paradoxul Fermi
Paradoxul Fermi, numit după fizicianul italo-american Enrico Fermi, este contradicția aparentă dintre lipsa dovezilor privind existența civilizațiilor extraterestre și diverse estimări ridicate ale probabilității acestora.
Având în vedere acest lucru, o ipoteză zoologică modificată devine un răspuns mai atrăgător la paradoxul Fermi. Timpul dintre apariția primei civilizații în interiorul Căii Lactee și toate civilizațiile ulterioare ar putea fi enorm.
Simularea Monte Carlo arată că primele câteva perioade de timp dintre primele apariții ale civilizațiilor emergente ar fi similare ca durată cu epocile geologice de pe Pământ. Ce ar putea face o civilizație cu un avans de zece milioane, o sută de milioane sau o jumătate de miliard de ani?
Chiar dacă această primă mare civilizație a dispărut de mult, moștenirea lor inițială ar putea trăi sub forma unei tradiții transmise sau poate a unei forme de viață artificială dedicată unui astfel de obiectiv fără riscul de a muri.
Dincolo de aceasta, nici măcar nu trebuie să fie prima civilizație, ci pur și simplu prima care și-a răspândit doctrina și controlul asupra unui volum mare din galaxie.
Dacă o singură civilizație a obținut această hegemonie în trecutul îndepărtat, ar putea forma un lanț neîntrerupt de tabuuri împotriva colonizării rapace în favoarea neamestecului în civilizațiile care îi urmează. Conceptul de uniformitate a motivului menționat anterior ar deveni discutabil într-o astfel de situație.
Dacă cea mai veche civilizație încă prezentă în Calea Lactee are, de exemplu, un avantaj temporal de 100 de milioane de ani față de următoarea cea mai veche civilizație, atunci este de conceput că aceasta ar putea fi în poziția singulară de a putea controla, monitoriza, influența sau izola apariția fiecărei civilizații care urmează în sfera sa de influență.
Acest lucru este analog cu ceea ce se întâmplă zilnic pe Pământ în cadrul propriei noastre civilizații, în sensul că fiecare persoană născută pe această planetă se naște într-un sistem preexistent de asociații familiale, obiceiuri, tradiții și legi care au fost deja stabilite cu mult timp înainte de nașterea noastră și asupra cărora nu avem niciun control sau foarte puțin.
În lipsa unui acord scris, puteți prelua maxim 250 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați vizibil linkul articolului.
Pentru mai multe articole interesante rămâi cu noi pe WorldNews24.net / Telegram / Google News. Și nu uitați, vă așteptăm și pagina noastră de Facebook !