La sfârșitul secolului al XIX-lea, un tânăr arheolog englez pe nume Howard Carter era convins că rămășițele faraonului Tutenkhamon, zăceau netulburate undeva în Egipt.
Carter a sosit pentru prima dată în Egipt în 1891 și, în cele din urmă, și-a asigurat finanțarea pentru săpăturile sale arheologice de la bogatul lord Carnarvon în 1917.
După 5 ani de puțin succes, Carnarvon i-a oferit lui Carter un ultim sezon de sprijin financiar. Pe 4 noiembrie 1922, echipa lui Carter descoperă o treaptă în podeaua de stâncă din Valea Regilor. În timp ce au săpat și scos nisipul, au descoperit un set de trepte care se terminau la o ușă inscripționată cu numele „Tutankhamon”.
Carter a hotărât că nu vor mai săpa până când Lordul Carnarvon va ajunge la locul descoperirii și a trimis imediat o telegramă înapoi în Marea Britanie. Carnarvon a călătorit în Egipt și împreună el și Carter au intrat în mormânt. Au găsit o mică încăpere care dădea într-o altă cameră camera unde se afla mormântul lui Tutankhamon
Spre deosebire de alți faraoni, Tutankhamon zăcea netulburat și, când Carter a privit cu lumina lumânărilor, a descoperit o gamă nespusă de comori. Echipa a catalogat și a înregistrat toate articolele pe care le-au găsit
Dintre cele mai impresionante articole, era sarcofagul regelui – trei sicrie interconectate, ultimul dintre acestea înfățișând forma pământească a lui Tutankhamon într-o lucrare din aur.
Înăuntrul acestuia zăcea trupul mumificat al Faraonului . Au existat zvonuri că Carter ar fi îndepărtat un semn de deasupra mormântului pe care scria „Moartea va veni pe aripi iute pentru cel care atinge mormântul Faraonului”.
În primăvara anului 1923, Lordul Carnarvon a fost mușcat de gât de un țânțar. A tăiat accidental mușcătura în timp ce se bărbierea, iar rana s-a infectat. A început să sufere de febră și frisoane și a murit la scurt timp după aceea, la spitalul din Cairo.
Se crede că toate luminile din spital s-au stins când a murit, iar câinele său preferat care era în Anglia ar fi urlat și a murit în același moment.
Presa a susținut că a fost blestemul faraonului – în mod ciudat, când sarcofagul a fost desfăcut , prezenta o mușcătură pe obraz exact în același loc cu cel al lui Carnarvon.
În următorii doi ani, s-a spus că două dintre rudele lui Carnarvon, secretara personală a lui Carter și alte câteva persoane legate de descoperire au murit în circumstanțe ciudate. De fiecare dată când cineva a murit, presa britanică a legat moartea de blestem.
Unii istorici cred că egiptenii antici au pus otravă în morminte pentru a se răzbuna pe tâlhari. Oamenii de știință au avansat, de asemenea, multe teorii în ultimii ani care sugerează că alimentele plasate în mormânt pentru a ajuta călătoria spirituală a cadavrului ar fi ajutat de fapt la reproducerea sporilor microscopici care au intrat în plămânii exploratorului când au deschis mormântul.
Această ciupercă extrem de volatilă, care s-ar fi dezvoltat timp de 3000 de ani, provocând febră în corpurile pe care le-a infectat. Cu siguranță, Lordul Carnarvon, care nu era în cea mai bună stare de sănătate, ar fi fost deja obosit de la lunga călătorie în Egipt și, prin urmare, ar fi mai susceptibil la infecție.
Dar această teorie nu explică în totalitate presupusul blestem, deoarece foarte puțini dintre oamenii care erau efectiv acolo au murit devreme. Din cele 26 de persoane prezente la deschiderea camerei funerare, doar șase au murit după zece ani. Carter care a fost în fruntea tuturor descoperirilor, a murit din cauze naturale la vârsta de 66 de ani.
Cu toate acestea, Carnarvon a fost cel care a finanțat căutarea, a fost și primul care a intrat în încăperea unde se afla sarcofagul , așa că este posibil ca Tutankhamon să-și fi concentrat furia direct asupra lui.
Este cu siguranță adevărat că luminile spitalului din Cairo s-au stins în momentul morții sale, dar povestea despre câinele său nu a fost niciodată confirmată.
Pentru mai multe articole interesante rămâi cu noi pe WorldNews24.net, Telegram, Google News și MeWe