De la întoarcerea din misiunile spațiale pe Lună, numeroase zvonuri despre existența unor ruine de orașe antice au circulat în întreaga lume. De la credincioși la oameni de știință și chiar foști astronauți, multe informații despre Lună au fost dezvăluite publicului în ultimii ani, dar care este adevărul în toate acestea?
La 19 iulie 1969, modulul principal al misiunii Apollo XI a intrat pe orbita Lunii, iar două zile mai târziu au început să fie finalizate toate pregătirile care vor permite modulului Eagle să aterizeze pe suprafața satelitului nostru.
Rutina pregătirilor tehnice a fost întreruptă de un apel telefonic de la Misiunea Centrală din Houston, Texas, care i-a avertizat pe astronauți de ceva neobișnuit pe care ar trebui să încerce să îl verifice:
Se pare că mai mulți astronomi au sunat la NASA pentru a raporta că au observat un fenomen LTP în apropierea craterului Aristarchus, foarte aproape de orbita navei spațiale americane.
După ce a primit ordinul, Neil Armstrong, fără să stea pe gânduri, s-a apropiat de una dintre ferestrele modulului și a observat, în apropierea a ceea ce credea el că este craterul Aristarchus în cauză, „o zonă considerabil mai luminoasă decât zonele înconjurătoare”.
Se pare că are o anumită fluorescență.” În mod surprinzător, după încheierea misiunii, Houston nu a comentat niciodată natura acestei lumini și a altor observații de lumini ciudate din timpul acestui zbor spațial, chiar dacă măsurătorile ulterioare ale craterului Aristarchus au arătat că în zonă existau niveluri de radioactivitate greu de explicat.
Au trecut mulți ani de atunci și până acum. În acele zile epice ale sosirii omului pe Lună, mulți astronomi au crezut, în mod naiv, că astronauții misiunilor Apollo vor clarifica necunoscutele apărute în lumina observațiilor lor nocturne.
Dar aceste speranțe s-au dovedit a fi nefondate. Pe scurt, au găsit un satelit „mort” din punct de vedere geologic.
Pe de altă parte, aproape 1/3 de tone din rocile lunare pe care le-au adus cu ei pe Pământ, precum și filmările și măsurătorile lor de la sol, fiind analizate minuțios în laboratoarele NASA, nu numai că impresiile astronauților despre sterilitatea acelei lumi nu au fost ratificate, dar au contribuit la apariția unor noi și chiar mai incomode enigme.
De exemplu, misiunile Apollo au dezvăluit existența unui câmp magnetic neregulat în jurul Lunii, care poate fi găsit și în materialele „exportate” de pe satelit.
Nu este clar cum ar putea astfel de indicii de magnetism să provină din acest mic corp astronomic, incapabil să conțină un miez metalic fierbinte sau topit.
Dar, de asemenea – au subliniat chiar inginerii NASA – Luna nu se rotește suficient de repede pentru a crea un efect dinamic asupra mineralelor lunare.
În iunie 1985, cercetătorul american Willian Corliss a vorbit despre aceste și alte „nereguli” nerezolvate de NASA în cadrul proiectului LUNAR, ORBITER și APOLO, enumerând peste 60 de categorii diferite de fenomene ciudate legate de Lună în lucrarea sa „The moon and the planet: A catalog on astronomical anomalies”.
Printre cele mai spectaculoase se numără cele care se referă la orbita sa neregulată și care au fost încercate să fie explicate prin perturbații gravitaționale de origine neidentificată.
Cea mai gravă dintre aceste perturbații este distanța excepțională față de Pământ la care se află satelitul nostru, ceea ce evidențiază fragilitatea sistemului gravitațional Pământ-Lună, validând în același timp teoria conform căreia acesta din urmă a fost capturat de planeta noastră în urmă cu câteva mii de ani și, prin urmare, riscă serios să scape din nou în orice moment.
Sau, ceea ce este mai rău, ar putea ajunge să ne lovească într-o zi – Corliss precizează în lucrarea sa că „în viitor, am putea pierde Luna și aceasta ar putea ajunge să devină o planetă de sine stătătoare”.
Este de la sine înțeles că, în ultimii ani, acest tip de speculații a deschis considerabil calea unor scriitori ale căror argumente se situează undeva între știință și cea mai delirantă science-fiction.
Unul dintre ei, fără îndoială unul dintre cei mai remarcabili, este americanul Don Wilson, care, la doar trei ani după anularea proiectului Apollo, a publicat în 1975 cartea sa „The Moon, a Mysterious Spaceship”, în care, pe lângă faptul că acuza NASA că ascunde informațiile obținute în timpul misiunilor sale pe Lună, concluziona că satelitul nostru este de fapt un fel de navă spațială gigantică, sferică, în al cărei miez se află o colosală bază extraterestră.
Nu a durat mult până când autori precum George H. Leonard au rămas în urmă, care, în cartea sa „Some one else in on our Moon” (1976), a prezentat în mod convingător câteva fotografii ale NASA din timpul vizitei noastre pe Lună, în care – în opinia sa – erau vizibile în mod clar mostre de tehnologie extraterestră.
Argumentele lor se bazau pe imagini care par să arate urme de roți pe praful lunar, presupuse excavatoare gigantice sau intrări în baze subterane.
Video / Sursa
În lipsa unui acord scris, puteți prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați vizibil linkul articolului.
Pentru mai multe articole interesante rămâi cu noi pe WorldNews24.net / Telegram / Google News