Cea mai apropiată stea de Pământ, Proxima Centauri (PC), este încă de aproximativ 8000 de ori mai departe de noi decât Pluto.
Propulsia unei sonde către PC va necesita o viteză de croazieră mult mai mare decât cea pe care o putem atinge în prezent pentru a obține date utile.
Soluția ar putea fi un fascicul de protoni, făcut rezistent la difracție prin algoritmi complecși.
Anul acesta, emblematica sondă Voyager 1 a făcut știri – mai întâi pentru că a pierdut contactul, iar apoi pentru că acel contact a fost restabilit în urma unor reparații atente și incredibil de lungi.
Din exterior acest lucru pare un miracol. La urma urmei, Voyager 1 se află la aproximativ 15,2 miliarde de mile de Pământ. Aceasta este de peste cinci ori distanța de la Pământ la Neptun. Este o distanță aproape inimaginabilă.
Dar este totuși de aproximativ 1600 de ori mai aproape de noi decât cea mai apropiată stea non-sunară, Proxima Centauri (PC).
S-ar putea ca sistemul PC să fie cel mai bun candidat al omenirii pentru locuirea reală a unei a doua planete, ceea ce a făcut ca acesta să fie subiectul de interes timp de decenii.
Dar, la o distanță de 25 de trilioane de mile, este mai mult decât un pic în afara razei noastre actuale de acțiune. La urma urmei, Voyager a avut nevoie de 50 de ani pentru a ajunge atât de departe.
Așadar, pentru a sonda vreodată Proxima Centauri și cele câteva exoplanete ale sale, avem nevoie de o nouă paradigmă de propulsare a navei.
Și pentru că o sondă este foarte mică – Voyager are aproximativ 1.500 de kilograme, comparativ cu cele 4,5 milioane de kilograme ale navetei spațiale la decolare – ar putea fi o modalitate bună de a experimenta idei de propulsie interplanetară și interstelară.
În 2018, grupul experimental NASA Innovative Advanced Concepts (NIAC) a publicat un raport al omului de știință Chris Limbach privind un sistem de propulsie cu fascicul de protoni.
Fasciculul de protoni propus se numește PROCSIMA: Photon-paRticle Optically Coupled Soliton Interstellar Mission Accelerator.
Un fascicul ar putea părea o nebunie în comparație cu bateria nucleară care alimentează Voyager 1 și care sună destul de obișnuit.
Desigur, atunci când navele Voyager au fost construite în anii ’70, și acest lucru era destul de „îndepărtat” – dar a funcționat. Și, deși este încă teoretic, fasciculul are și beneficii foarte ancorate în viața reală.
„Conceptele Beam sunt unice prin faptul că capacitatea lor de propulsie derivă în principal din separarea subsistemelor de putere și propulsie de nava spațială în sine”, a scris Limbach, „eliberând astfel dinamica propulsiei din ecuația rachetei”.
Cu alte cuvinte, toată munca de propulsie se face pe Pământ, unde se află baza fasciculului de protoni. Ca urmare, calculele din jurul sondei spațiale în sine devin mai puțin complexe. Gândiți-vă la sondă ca la o minge de baseball.
Pentru o minge de baseball, corpul tău care lovește bâta este sistemul de propulsie. Acest lucru este foarte diferit de o minge de baseball pe care o ții în mână doar până când aceasta poate zbura pe aceeași traiectorie, dar cu propriile puteri, care este ideea din spatele majorității sistemelor de propulsie.
Toate acestea, explică Limbach în lucrare, sunt știri destul de vechi. Dar ceva i-a împiedicat pe oameni să folosească grinzile terestre.
Da, acestea economisesc complexitate, dar, prin natura lor, razele ajung să se difracteze – funcțional, echivalentul fasciculului de lumină al dizolvării – pe distanțe lungi, până când nu mai sunt eficiente. Acest lucru înseamnă că sonda ar putea fi alimentată doar pentru o anumită distanță înainte de a fi pe cont propriu.
Descoperirea lui Limbach în lucrare, explică el, este o modalitate de a menține acest fascicul strâns, chiar și pe trilioane de kilometri.
În timp ce Star Trek și alte ficțiuni științifice descriu uneori spațiul cosmic ca fiind aglomerat de obiecte apropiate, adevărul este că spațiul nostru local este destul de gol, cu o cale clară de aici până la Proxima Centauri.
Lucrarea lui Limbach este o explorare și o trecere în revistă a cunoștințelor existente, ideile sale originale fiind menite să stârnească discuții cu privire la următorii pași în ceea ce privește fasciculele de particule care se ghidează singure.
Acestea nu sunt lipsite de o complexitate ridicată, explică el, dar mutarea acestei complexități pe Pământ înseamnă că nimeni nu va considera că este miraculos atunci când sistemul este reparat în timpul călătoriei sondei.
„Aceste studii nu au scos la iveală niciun obstacol”, conchide Limbach, ci doar idei promițătoare care trebuie explorate mai mult. Pe măsură ce ne gândim din ce în ce mai mult la călătoria în spațiul cosmic, poate că această muncă va părea din nou mai urgentă.
În lipsa unui acord scris, puteți prelua maxim 250 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați vizibil linkul articolului.
Pentru mai multe articole interesante rămâi cu noi pe WorldNews24.net / Telegram / Google News. Și nu uitați, vă așteptăm și pagina noastră de Facebook !