În adâncurile deșertului Sahara, ascuns sub straturi de nisip, se află o potențială comoară – rămășițele unei civilizații străvechi.
În urmă cu aproximativ 4.000 de ani, chiar acest loc a înflorit cu o vegetație luxuriantă și a abundat în diverse specii de animale sălbatice. Este aproape de neimaginat că un mediu atât de promițător a fost trecut cu vederea de coloniștii umani.
Conform legendei captivante transmise de locuitorii care locuiesc în apropierea Saharei, în special în orașul oază Dakhla, precum și în oazele Farafra și Bahariya, dunele de nisip au fost cândva gazda a numeroase orașe prospere și foarte dezvoltate.
Printre aceste povești, relatările despre legendarul oraș Zerzura ocupă un loc aparte. Departe de a fi un simplu folclor, referiri la acest oraș extraordinar au fost descoperite în manuscrisul arab din secolul al XV-lea cunoscut sub numele de „Kitab al Kanuz” sau „Cartea perlelor ascunse”. Manuscrisul descrie în mod viu Zerzura ca fiind un oraș magnific construit din piatră albă strălucitoare, care abundă în comori nebănuite.
În interiorul zidurilor orașului, locuiau un rege și o regină, numiți „adormiți” în manuscris (sugerând, probabil, că și-au găsit odihna veșnică în mormintele lor). Intrarea principală în oraș era împodobită cu o sculptură remarcabilă a unei păsări care ține în cioc o cheie – o reprezentare simbolică a secretelor din Zerzura.
Manuscrisul mai face aluzie la prezența unor giganți negri colosali care păzeau cu sârguință această intrare măreață, adăugând un aer de misticism și admirație istoriei fabuloase a orașului.
Din păcate, nu se cunoaște nici autorul manuscrisului, nici data exactă a creării acestuia. În general, este o colecție de povești despre spiritele rele care păzesc comorile egiptene, iar vrăjile sunt descrise pentru a ajuta la sperierea acestor spirite pentru a intra în posesia comorilor.
În înregistrările scribilor din Benghazi, Libia, puteți găsi o poveste mult mai uimitoare despre cum, în 1481, o caravană de cămile se îndrepta spre oaza Dakhla și a fost surprinsă de o furtună puternică de nisip.
Toată lumea a murit, cu excepția unui conducător de vite pe nume Hamid Keila. Când furtuna s-a potolit și Keila s-a uitat în jur, nu a mai recunoscut zona înconjurătoare, toate reperele pe care le cunoștea dispăruseră.
Apoi, de undeva a apărut un grup de bărbați ciudați, cu părul blond și ochii albaștri. În loc de scimitare arabe curbate, aveau săbii drepte.
Au dus-o pe Keila în orașul lor, Zerzura, unde erau case albe luxoase, palmieri, iazuri și piscine în care se scăldau femei și copii cu pielea albă. Locuitorii orașului, pe care Keila îi numea Zerzurani sau El Suri, au fost amabili cu drobul, dar acesta nu le înțelegea limba ciudată.
În oraș nu existau moschei, iar femeile nu purtau haine care să le acopere fața, așa că Keila a presupus că nu erau musulmani.
Câteva luni mai târziu, Keila se afla în Benghazi și i-a povestit emirului despre misteriosul oraș Zerzura. Când acesta l-a întrebat cum a părăsit orașul, Keila a ezitat cu răspunsul, apoi a spus că a fugit.
Emirul l-a întrebat de ce a trebuit să fugă dacă a fost tratat cu bunătate, dar atunci Keila a tăcut complet. Bănuind că ceva nu este în regulă, emirul a ordonat o percheziție a lui Keila, iar în posesia acestuia a fost găsit un inel de aur cu un rubin mare.
Emirul a decis că Keila furase inelul și, prin urmare, a fugit din oraș. Sub amenințarea de a-i tăia mâinile pentru furt, emirul a ordonat ca Keila să fie dus în deșert pentru ca acesta să arate unde se află orașul Zerzura.
Acesta nu a putut arăta direcția exactă, iar emirul nu a putut găsi orașul. Nu se știe ce s-a întâmplat cu Keila.
Potrivit zvonurilor, în secolele următoare, acest inel de aur a fost păstrat de conducătorii Libiei, iar apoi a ajuns în mâinile lui Muammar Gaddafi. Se spune că acest inel a fost studiat de mai mulți experți și au ajuns la concluzia că a fost realizat de maeștri europeni în secolul al XII-lea.
Pe baza acestui lucru, s-a sugerat că oamenii blonzi ciudați pe care i-a văzut Keila erau urmașii primilor cruciați europeni care s-au rătăcit în deșert în drumul lor spre Ierusalim sau la întoarcere.
Fie au găsit orașul Zerzura și s-au stabilit acolo, fie au construit un nou oraș pe locul ruinelor.
În 1835, egiptologul englez John Gardner Wilkinson a scris lucrarea The Topography of Thebes and the General View of Egypt, care spune povestea unui arab care a descoperit cândva, din greșeală, ruinele orașului Zerzura.
„Zerzura se află la doar două sau trei zile de călătorie spre vest de Dakhla, dincolo de care se află un alt wadi (vale), apoi un altul plin de vite, apoi Gebabo și Tazerbo, iar dincolo de acestea se află Wadi Rebina.
„Gebabo este locuit de două triburi de negri, Simertain și ergesain. La aproximativ cinci sau șase zile de mers spre vest de drumul de la el Hez la Farafra se află o altă oază numită Wadi Zerzura, plină de palmieri, izvoare și câteva ruine de dată incertă. Locuitorii sunt negri.”
Conform acestei descrieri verbale, s-ar părea că nu ar fi dificil de găsit Zerzura, dar primele căutări pe scară largă au fost lansate abia la începutul secolului XX.
Căutările pentru Zerzura au început în 1909, când exploratorul William Joseph Harding King a mers în regiunea Sahara. Pe drum, el a auzit multe legende despre orașe pierdute în deșert, invadate de palmieri și plantații de măslini.
Odată, a deschis mai multe carcase de păsări care zburaseră dinspre sud-vest, unde erau nisipuri solide, și a găsit măsline în stomacurile lor. Era convins că acest lucru arăta că undeva acolo se afla într-adevăr o oază necunoscută de nimeni, dar campania sa în acea direcție nu a dus la nimic.
Șase ani mai târziu, John Ball, directorul de explorare egipteană, a încercat să găsească Zerzura. A găsit câteva vase de lut la 160 km de Dakhla, dar nicio urmă a ruinelor orașului pierdut. Principala descoperire în căutarea legendarei Zerzura a avut loc între 1932 și 1934.
Un grup de 4 persoane, din care făceau parte Ladislaus E. Almazi, Robert Clayton East Clayton, Hubert G. Penderel și Patrick Clayton, au recitit cartea lui Wilkinson și au decis că căutătorii anteriori ai lui Zerzura au interpretat greșit unele dintre indicații.
Ei au plecat într-o expediție, hotărând că acum, după ce au aflat adevăratul traseu, vor găsi orașul pierdut. Și, după șase zile de călătorie, au ajuns efectiv la trei văi verzi din partea de nord-vest a platoului Gilf-Kebir, în apropierea graniței cu Libia.
Curând au găsit ceva ce părea a fi ruinele unei clădiri de piatră, pe peretele căreia erau gravate hieroglife egiptene, printre care era menționat numele faraonului Djedefra din dinastia a IV-a.
Pe baza acestei descoperiri, istoricii au stabilit o nouă perioadă de timp în care egiptenii au stat în vestul Saharei. Cu toate acestea, nu a fost din nou Zerzura.
Până în prezent, locația acestui „oraș comoară” nu este cunoscută de nimeni. Cercetătorii presupun doar că ruinele sale pot fi acoperite de nisip în zona celor trei văi verzi menționate Talh, Abd el Melik și Wadi Hamra.
Cea mai mare parte a atenției se concentrează asupra văii Hamra, deoarece este cunoscută pentru vegetația sa, pentru salcâmi și pentru picturile rupestre. De asemenea, prin ea curgea cândva un râu bogat, iar apoi nisipurile l-au acoperit, dar apa curge încă sub acele nisipuri.
În lipsa unui acord scris, puteți prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizați sursa și dacă inserați vizibil linkul articolului.
Pentru mai multe articole interesante rămâi cu noi pe WorldNews24.net / Telegram / Google News